Era dimineata si tocmai ma pregateam sa ies din camera de garda, dupa o noapte agitata cand ... in fata mea pe un scaun zaresc o fetita - de-o frumusete rar intalnita- infrigurata, inghetata, cu mainile degerate de frig, cu parul umed. Statea inghesuita intr-un colt de colidor, intre perete si scaun, incercand in zadar sa se incalzeasca.
Frumusete ca e ei, nu mai vazusem la nici o fata pana atunci. Blonda, creata, cu ochii albastri si-o privire-atat de blanda, parca-ti ungea inima, toate insa fiind rupte de o crunta realitate: iarna.
Momentul in care am zarit-o pe hol a fost unul socant pentru mine. Prima imagine care mi-a aparut in fata ochilor, in momentul in care am zarit-o pe hol, a fost una singura Fetita cu chibriturile. Acea poveste care mi-a marcat copilaria, reusind sa ma faca sa inteleg ca trebuie sa ma multumesc doar cu ceea ce mi se da.
Aceasta copila, cu chip angelic gasise refugiu aici, intr-un hol in care mirosul intepator domnea. Era mai cald ca afara.Era bine.
Discutand cu ea, am realizat prin ce chinuri trecea. Parintii ei erau despartiti, mai exact tatal ei nici nu mai era ... iar mama o alungase de acasa din cauza saraciei. Inima mi se inmuia pe masura ce ma adanceam in povestea fetei. Niciodata nu intalnisem un asemenea caz. Doream sa o ajut intr-un oareacre fel ... dar era imposibil. Locuind cu parintii mei nu o puteam duce acasa la mine.
Este crunt sa iti doresti din toata inima sa ajuti pe cineva, insa fara sa reusesti. Am lasat-o peste noapte in spital, a doua zi venind cu haine noi, luate de pe la prieteni, apropiati ... si am incercat sa-i ofer in limita posibilitatilor macar un mic schimb. Apoi am poftit-o la masa, chiar la mine acasa profitand de faptul ca eram singura. A mai incercat sa-mi povesteasca cate ceva din cele petrecute de ea pana acum ... insa nu erau evenimente foarte concrete. Era foarte confuza si nu stia cum a ajuns dintr-o familie unita, pe strada, apoi luand masa alaturi de mine. Era doar o fetita de 12 ani, nici aia impliniiti ... Nu ma cunostea. Nu indraznise nici macar sa ma intrebe cum ma numesc. Era foarte timida. Imi multumea cu fiecare ocazie pentru ca am reusit sa-i imbunez cat de cat situatia.
Stiam ca dupa ce va pleca de langa mine, se va intoarce tot pe strada, tot in frig... acolo unde nici un copil de varsta ei nu ar vrea sa fie. Am pus pe foaie toate posibilitatile de a o ajuta, tot facand paralele cu povestea maicamii din copilarie. Nu doream ca aceasta frumoasa fata sa treaca prin acelea-si chinuri.
In final fata a ajuns la un camin, apoi a fost luata in plasament de niste parinti cu o inima mare, ce i-au oferit tot ce si-a dorit, tot ce a vrut pana acum si tot ce nu a putut primi.
Dimineata aceea m-a marcat total. Am fost multumita de implicarea mea, si de faptul ca am putut ajuta o persoana care o pot numi speciala, desi nu o cunosc.
Inchei printr-un simplu citat : "Familia este prezenţa esenţială, acel ceva care nu te părăseşte niciodată, chiar dacă constaţi că trebuie să o părăseşti"
Asemanare II .
00:48 !
